Cum face meniul online servirea mai rapidă

Să fim corecți de la început: meniul online nu face bucătăria să gătească mai repede. Dacă bucătăria e în urmă cu o jumătate de oră, oamenii așteaptă o jumătate de oră. Ce scurtează el e partea de dinaintea comenzii, adică drumurile pe care le face ospătarul fără să aducă nimic de mâncare la nimeni.

Gândește-te la o masă de patru, într-o vineri seara, cu meniu tipărit. Oamenii se așază. Ospătarul îi vede după câteva minute, vine cu meniurile și are doar două, pentru că restul sunt pe la alte mese. Se întoarce cu încă două. Revine pentru băuturi, cineva zice că încă se uită. Mai trece o dată, mai aude o dată „încă un minut”. Niciunul din drumurile astea nu e lung. Doar că le face la zece mese deodată, și între timp masa 6 se uită după el ca să ceară nota.

Cu un cod pe masă, oamenii au meniul în mână din clipa în care s-au așezat, fiecare pe telefonul lui, toți deodată, fără să dea cartea de la unul la altul. Când ajunge ospătarul la masă, de multe ori ia băuturile și mâncarea la aceeași oprire, și drumul în plus a dispărut.

Mai rămân întrebările. „Ce e în sosul ăsta?” „Cât de mare e pizza medie?” „Aveți ceva fără carne?” „Vine cu garnitură?” Ospătarul nu le poate ține minte pe toate și în seara plină merge să întrebe la bucătărie, apoi se întoarce, apoi omul mai are o întrebare. Dacă descrierea din meniu spune din ce e sosul și câți centimetri are pizza, o parte din întrebările astea nu se mai pun. Rămân cele care chiar au nevoie de un om, și la alea ospătarul are timp să răspundă ca lumea. Cu turiști, același lucru: dacă meniul e în limba lor, tradus de cineva care știe limba, nu de un buton, nu mai stă nimeni să explice ce e o ciorbă.

Partea care se vede cel mai bine e seara în care se termină ceva. E 21:30 și nu mai e somon. Cu meniul tipărit, ospătarul trebuie să țină minte, dar omul de la masa 9 alege exact somonul, ospătarul duce comanda, află, se întoarce, iar omul o ia de la capăt cu meniul în mână, iar ceilalți trei de la masă așteaptă după el. Dacă cineva a marcat somonul ca epuizat în meniu, oaspetele vede asta de la început și alege altceva din prima.

La fel cu prețurile. Dacă s-a scumpit vinul, n-ai de scris cu pixul pe 30 de meniuri și nici de tipărit altele. Îl schimbi într-un singur loc, iar cine deschide meniul după aia vede prețul nou. Dispare și discuția de la plată cu omul care a citit alt preț, discuția pe care n-o câștigi niciodată.

Mai e și ritmul. Unii vor să citească zece minute și să-și arate unul altuia ce le place. Alții s-au hotărât din ușă. La un meniu tipărit, ospătarul care vine prea devreme îi grăbește pe primii, iar cel care vine prea târziu îi enervează pe ceilalți. Când fiecare are meniul pe telefon, se uită cât are chef, fără să simtă pe cineva în spate. Și dacă poate să cheme ospătarul din telefon, nu mai trebuie să prindă privirea cuiva peste sală.

Câteva lucruri nu se rezolvă singure. Unii oaspeți nu scanează nimic sau n-au semnal, așa că ține câteva meniuri tipărite la bar. Ospătarul tot trebuie să treacă pe la masă în primele minute, să salute și să întrebe dacă au nevoie de ceva; drumul ăla nu e pierdut, e cel care face diferența dintre un restaurant și un automat. Iar marcajul de epuizat ajută doar dacă îl pune cineva, deci hotărăște dinainte cine face asta în fiecare tură, altfel somonul rămâne în meniu până a doua zi.

În Buono, schimbi prețul sau treci produsul pe Epuizat din aplicație, iar codul de pe masă rămâne același. Produsul epuizat stă în continuare în meniu, marcat ca atare, și nu se mai poate comanda. Restul e pe pagina despre meniul digital.